O pagina noua a blogului!

by Leave a Comment

Am hotarat sa adaug o pagina noua blogului: predicile mele. Am stat mult in cumpana pana sa ajung aici si pana la urma am decis ca este bine asa.

Cred constant ca rolul unui crestin adevarat este sa slujeasca, in toate modalitatile pe care le gaseste potrivite. Cred deasemenea ca un crestin sincer nu ar trebui sa vada, sa caute cu insistenta roadele muncii lui. Tot ce este facut in ascuns este cu adevarat vazut dar nu de noi ci de El si bunul ispravnic al darurilor lui Dumnezeu isi va dori mai curand rasplata Domnului decat aplauzele multimii.

Este cunoscut deja faptul ca internetul ofera sansa unei slujiri, adeseori ascunse dar si generale. Daca slujirea dintr-o biserica se adreseaza comunitatii aceleia slujirea prin intermediul internetului se adreseaza Bisericii, aceea formata din ansamblul tuturor credinciosilor,  si nu numai.

Si toate acestea, pe langa alte argumente, m-au determinat sa adaug aceasta pagina blogului meu. Ma intrebam astazi cat de mult s-ar putea imbogati mediul online evanghelic si prin el  Biserica daca toti cei care ar putea face ceva in domeniul asta ar face.

Distribuie:

Intre libertate si dependenta

by 1 Comment

Libertatea este idealul de secole al omenirii, al fiecărui popor în parte, ţelul urmărit, conştient sau nu, de fiecare persoană. Ne place să ne ştim liberi ca popor, ca familie, ca individ şi de fiecare dată când libertatea noastră este ştirbită de ceva, orice, ne simţim ofensaţi. Luptăm pentru a o recupera. Popoarele fac demersuri diplomatice sau pun mâna pe armă, indivizii fac totul pentru a recăpăta ceea ce a devenit, în scurgerea veacurilor, bunul cel mai de preţ al omenirii: starea de a fi liber. Liber să faci ce vrei, să gândeşti cum vrei, să votezi sau nu. Liber! Şi cu toate astea libertatea înseamnă, pentru multe naţiuni, pentru multe persoane, o formă fină, perfidă, ascunsă de dependenţă.

Dependenţa? Omul dependent este unul legat în lanţuri, slujitor la galerele stăpânilor săi. Este omul ale cărui idei, sentimente, opinii nu au contat de-a lungul istoriei. Omul dependent este un luptător pentru că numai acela care cunoaşte gustul amar al sclaviei va lupta să bea din paharul libertăţii. Dependenţa? Se strecoară zi de zi în vieţile fiecăruia dintre noi. Uneori ne este dragă, alteori grea, de fiecare dată prezentă, sub formele ei ascunse.

Viaţa unui om se va zbate întotdeauna între aceste două noţiuni: libertate şi dependenţă. Vom trăi fiecare minut al pribegiei noastre cu impresia că o avem pe una sau că suntem sufocaţi de cealaltă. Altă cale nu există.

Este interesant însă modul de abordare al Scripturii în ceea ce priveşte libertatea şi dependenţa. Pasajele biblice trec adeseori de aceste noţiuni şi pun întrebări mult mai legitime: cine coordonează totul? Cine dăruieşte libertatea? Cine impune dependenţa? Biblia învaţă că omenirea nu este autodeterminată ci că ea se află la bunul plac al cel puţin  două puteri: Dumnezeu (Cel Atotputernic) şi Satan (uzurbatorul, falsificatorul puterii). Pentru ca libertatea pe care o avem să nu fie iluzorie, pentru a putea pricepe dependenţa trebuie obligatoriu să decidem care dintre cele două Puteri se află în spatele fiecăreia.

Ne naştem robi. Robi ai naturii păcătoase şi marii înşelaţi ai unei libertăţi false. Trăim cu impresia că suntem stăpâni, că avem puterea să facem ce vrem cu viaţa, timpul şi resursele noastre. Şi le investim aşa cum găsim noi cu cale. Ne trezim târziu, cu sufletul gol şi gâtul sfărâmat de jugul robiei, prinşi într-un război ce nu trebuia să fie al nostru. Atunci, prin har, auzim vocea: “El m-a trimis să vestec robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea!” Descoperim pe Trimisul pentru libertatea noastră şi aflăm cu stupoare că ea nu este gratuită ci a avut un preţ, unul mare, de sânge. Aflăm în sfârşit adevărata libertate, cea pe care ne-o dă Fiul lui Dumnezeu în dar, după ce a câştigat-o prin jertfă.

După experienţa convertirii ne găsim în acelaşi loc: între libertate şi dependenţă. S-au inversat numai forţele care stau în spatele lor, am ajuns să cunoaştem Adevărul. Şi acesta ne face liberi pentru că robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos.


Distribuie:

Iosif Augustin – bucuria de fiecare zi!

by 1 Comment

Cum este sa fii parinte? Ca si cand ai avea tot timpul o sursa nesecata de bucurie. Te intorci de la lucru – ea este acolo. Vii de la biserica – ea este cu tine. Te duci la piata – este in inima ta. Indraznesc sa spun ca un copilas este modalitatea prin care Dumnezeu a vrut si a reusit din plin sa ne uimeasca pe noi: eu si Emiliuta. Este o scrisoare de dragoste primita din cer pe care o citim in fiecare minut si nu ne mai saturam.

Un copil inseamna bucurie, o bucurie de nedescris… si numai parintii stiu asta.

[slideshow id=2666130979419425297&w=426&h=320]

Distribuie:

Maretia harului

by 1 Comment

Sunt multe invataturi biblice pe care nu pot sa le inteleg pe deplin. Prea multe. Dintre toate insa maretia harului ma copleseste cel mai mult. Ea intriga, parca, cel mai mult omul firesc, inalta cel mai tare omul duhovnicesc din mine si astfel ma aleg cu un suflet sfasiat de un razboi civil neindurator. Dar peste sfasierea inimii mele se lasa inca o data, neinteles, maretia harului Sau.

De ce nu inteleg maretia harului? De ce ma intriga? De ce ma inalta?

In India si multe alte tari ale lumii moderne crestinii sunt ucisi astazi asa cum erau ucisi pe vremea imparatilor romani. La nivel global, am spune ca este o nimica toata. Niste martiri care se alatura numarului mare al celor care au murit pentru Cristos. La nivel personal: o tragedie. Mor parinti, copii, sotii, bunici. Mor cei dragi si asta devasteaza sufletul oricui, fie ca el crede sau nu. Care este, adeseori, raspunsul Cerului? Maretia harului! Inchipuiti-va ca a existat un om, care primise harul apostoliei. Lucrarea lui nu a ramas fara rasunet in istoria crestinismului. Cand el se ruga oamenii erau vindecati, cand el predica bisericile luau fiinta, cresteau. Un om care nu se temea sa spuna adevarul chiar cu pretul vietii, care nu s-a dat inapoi ci a mers si in temnita pentru credinta lui. Un om care a scris mult si scrisorile lui le tinem inca in cartea sfanta. Dar ap. Pavel a avut o problema legata de viata lui personala si s-a rugat pentru ea. Nu stim ce a fost dar stim care a fost raspunsul cerului, raspuns care ne uimeste si acum: „Si El mi-a zis: „Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.” Martirii crestini ai zilelor noastre? Vor domni impreuna cu Cristos. Viata de aici, paleste in lumina vietii viitoare.

In aceeasi biserica. Ea, copila de crestini, nascuta, crescuta si ramasa in biserica. A cunoscut harul manturii acolo, la 2 metri de la amvon si niciodata nu a plecat prea departe. Acum are o familie exemplu, copii exemplu, viata exemplu. Si ea stie ca harul a facut in viata ei totul. El, pe de alta parte, este doar pentru prima data in biserica. Pe ultima banca. Cu viata sfaramata, cu sufletul ravasit. A baut paharul lumii pana la fund si l-a gasit amar. Mai amar ca lacrimile ce i se rostogolesc pe obraji. In inima amandorura, insa, toarna Dumnezeu harul Lui. Fara masura, din plin, coplesitor. Maretia harului! Harul Sau trece peste prejudecatile noastre, peste barierele doctrinare, peste sectarism si ajunge direct la inima omului. Harul salveaza ceea ce noi, daca am putea decide, nu am salva niciodata. Harul intinde mana catre cel caruia noi i-am arata decat pumnul. „Căci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”

Harul m-a mantuit si pe mine. Si poate ca acesta este cel mai mare miracol care se putea intampla. Cel mai mare pentru ca este vorba de mine, pentru ca este personal. Si ceea ce este personal ne marcheaza. In recviemul lui Mozart exista un vers care ma infioara de fiecare data: „Adu-ti aminte induratorule Isuse, ca pentru mine ai pornit pe cale.” A fost un motiv pentru care Cristos s-a dezbracat de slava cereasca, a imbracat chip de rob si a locuit printre oameni. A fost un motiv pentru care calea lui pe pamant s-a sfarsit cu moartea si inca o moarte rusinoasa si grea, moartea de cruce. A fost un motiv pentru care a inviat si s-a dus sa pregateasca un loc. Si motivul acela poarta numele meu. Si aici, maretia harului mi se arata asa de clara!

Harul? Harul este maret!

Distribuie:

Dumnezeu nu se joaca cu vorbele!

by 4 Comments

Au fost noua luni de asteptare. Luni frumoase si linistite. Miercuri dimineata ma trezesc si imi vad sotia deja in picioare. “A sosit timpul!”. Aproape in fiecare zi din cele noua luni m-am gandit la momentul acesta. Cum va fi ziua nasterii? Ce emotii voi simti? Cat vor fi de intense? Ce va simti sotia mea?  Spunea Domnul Isus: “Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul…” Si da, este adevarat, in dimineata aceea tristetea intrase si in casa mea.

In  posturile viitoare o sa va vorbesc despre bebelus, despre ce am simtit eu, ca proaspat tata, in legatura cu venirea in lumea mea a unui om nou… dar acum vreau sa ne gandim la altceva.

Nasterea inseamna suferinta. Intrebati-va mamele si va vor certifica lucrul acesta. De cele mai multe ori o suferinta extinsa care nu isi gaseste leac pana in momentul nasterii, o suferinta grea (stiu ca exista si metode de anestezie si nasterea la cerere prin operatie cezariana dar nici aceste metode nu pot inlatura definitiv suferinta). Diferit insa de multe alte suferinte umane, nasterea aduce o suferinta anuntata, asteptata. O lege dumnezeiasca ce salajluieste in mame.  Dumnezeu i se adresa cu tristete femeii in gradina, imediat dupa caderea in pacat, spunandu-i  „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii…” si aceste cuvinte mi-au staruit in minte de miercuri pana acum. Ce inseamna suferinta umana reala in viziunea lui Dumnezeu? Ruperea unei maini sau o forma de raceala acuta? Cat de intensa trebuie sa fie? Cand a fost vorba de nastere Dumnezeu a trasat o lege: ” sa se faca cu suferinta” si nu s-a jucat deloc cu vorbele. O stie sotia mea, o stie mama, o stiu si mamele voastre, incerc sa o inteleg si eu.

Faptul ca Dumnezeu a pus o suferinta atat de mare in nastere (abia suportabila) m-a pus pe ganduri. De multe ori am auzit, legat de o anumita lege a lui Dumnezeu cu privire la noi, ca poate nu este chiar asa, poate ca avertizarile sunt oarecum exagerate, facute sa ne sperie pe noi, sa ne determine la ascultare. Ca un bogat va intra greu in Imparatia lui Dumnezeu poate ca este o exagerare… si toti incercam sa ne imbogatim. Neascultarea este mai grava decat inchinarea la idoli? Poate este o comparatie putin extremista? sa fie oare asa? Si cate alte avertismente sau legi nu am primit cu usuratate! Cat de mult vom castiga daca vom intelege ca Dumnezeu nu se joaca cu vorbele! Vom invata sa Il credem pe cuvant si sa nu mai alergam precum copiii indaratnici, repede la soba, pentru ca a ne incredinta ca intradevar arde.

Exercitiu interesant: deschideti Theophilos sau acest link si cautati cuvintele din familia substantivului nastere (naste nastem nastere nasterea nasterii nasterilor nasteti nasti). Incercati sa remarcati legatura dintre nastere si suferinta precum si momentele variante in care acest cuvant este folosit in editia Cornilescu (care are si ea limitarile ei)

Distribuie:

Rugaciunea de zi cu zi!

by 2 Comments

Exista bine dincolo de spectrul evanghelic. Sunt, dincolo de noi, oameni dedicati Domnului si semenilor lor, oameni deschisi spre a imbogati pe altii cu viata lor.  Oameni care nu se sfiesc sa puna pe altar ceea ce sunt, ceea ce au spre binele celorlalti, adesea binele lor vesnic.

Unul dintre profesori a venit intr-o dimineata in clasa si ne-a spus de acest sait. Il surprinsese si pe el intr-un mod foarte placut si dorea sa ne determine si pe noi sa incercam. Noi nu am fost multi in an, ce sa-i faci, teologia nu ofera perspective prea marete, si de aceea cred ca putini au luat aminte la sfatul profesorului. In fond era vorba de un sait si putini dintre colegii mei se intelegeau bine cu internetul. Eu insa am incercat si asta mi-a imbogatit multe zile, unele dintre ele proiectate in negru…

Este vorba despre un sait al iezuitilor, un sait in limba engleza, un fel de podcast. La fiecare inceput de saptamana poti sa iti cobori pe playerul tau (telefon, iPod, iPhone etc) meditatii si rugaciuni pentru fiecare zi a saptamanii. Muzica aleasa, vocile si modalitatea de interpretare, textele citite, aplicatiile Scripturale, intrebarile fine dar patrunzatoare… toate te apropie in fiecare zi mai mult de Creator.

In goana noastra, intre cafeaua de dimineata si drumul catre lucru constientizam in fiecare zi nevoia de ruga. Numai ca timpul rezervat ei se scurteaza tot mai mult. Mai mult, arareori putem sa punem frau rugaciunilor de forma. Cu greu putem sa ne strunim gandurile care zboara la problemele de peste zi si numai de rugaciune nu le arde.

Pray as you go! Roaga-te in timp ce mergi! Roaga-te neincetat! Si daca ai un ajutor in acest demers este cu atat mai bine. Va invit sa incercati si voi. Saitul il gasiti aici

Interesant ar fi sa aflam cati dintre noi ar fi gata sa ajute la un astfel de proiect in limba romana? Tu ai fi dispus (a)?

Distribuie:

si har dupa har…

by Leave a Comment

Sunt momente in care te prabusesti sau simti ca momentul prabusirii este tot mai aproape. Momente grele, in care cerul pare plumburiu, rugaciunea searbada si fara speranta de raspuns. Uneori nici sa te rogi nu mai poti si singura intrebare care iti staruie in mine este „Doamne, dar cu acesta ce va fi?”

Poate ca nu ti s-a intamplat nimic deosebit, viata a curs asa cum o face de obicei. Viata ti s-a intamplat. Nimeni nu s-a indreptat rautacios asupra ta, barca ta nu a fost izbita de stanci ci stai confortabil in ea si marea este linistita. Si cu toate astea nu te simti bine, apele nu sunt ale tale. Incerci sa iti definesti starile prin care treci, sa le prinzi cumva intr-o schema, sa intelegi de unde vin ca sa pricepi incotro te indrepti. Dar nici asta nu iese.

Am trecut de cateva ori pe drumul asta. Nu este un drum placut. De fiecare data m-am intrebat: oare ce gandeste Dumnezeu despre starea mea. Vine de la EL? Ar trebui sa inteleg ceva din ea? Este vreo litera a alfabetului care trebuie invatata aici? Nu stiu. Dar stiu ca de fiecare data, peste nelinistea inimi mele s-a lasat harul Sau. Un har care m-a invaluit, m-a inundat.

Oare ce inseamna ce zicea Ioan: “Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har“. Poate viata sa fie privita ca o succesiune de momente in care primesti har? ma intreba cineva aseara. Hm… cred ca da. Harul este asa de felurit, si asa de personal. Momentele tristetii noastre au nevoie de harul mangaierii Lui.

Si care sunt ferestrele prin care harul intra in viata noastra, ca un mire in odaia lui?

(va urma)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cyFxArMeRDI&feature=related]

Distribuie:

… dar ramai in mine!

by 3 Comments

[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Era deja 31 martie 2008. Plecasem din Brasov de la ora 18 si de atunci am condus intins spre Arad. Se facuse noapte si masinile de pe valea Muresului se imputinasera. Am condus un pic trist, desi motive mari nu erau, si un pic obosit. De fapt ochii imi erau grei si lumina farurilor abia reusea sa strapunga noaptea. O noapte ce se revarsa parca din toate partile, care cauta sa ma inabuse. Sau sa ma imbratiseze…

Unul dintre amicii mei imi facuse un cadou. Era un CD cu muzica folk. In pustietatea noptii, atunci cand eram aproape de Arad, in urechile mele  rasuna cantecul urmator.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iwe24YMleag]

E un cantec trist. Foarte trist! Si nici acum nu stiu de ce acest CD a ajuns la mine si nici macar de ce, in noaptea aceea, am ascultat la nesfarsit piesa Tatianei Stepa. Pur si simplu nu ma puteam satura de ea.

10 aprilie 2008.  Tot noaptea si intunericul ma invaluia inca o data. Nu mai eram singur in masina dar rasuna aceeasi cantare. Conduceam spre Vicov si cantecul devenise laitmotiv al zilelor acelea.

De atunci au trecut mai mult de 3 luni si cantecul a rasunat adeseori. Asa cum “o noua zi” era cantecul vietii, “in  noaptea asta” devenise imnul despartirii. Nu al mortii, pentru ca moartea nu poate zmulge nimic din Mainile Domnului meu, ci al unei dureroase despartiri.

Am hotarat sa continui sa scriu pe blog dar eram dator cu un ultim post celui ce va ramane in mintea, inima si sufletul meu atat cat eu voi mai pribegi prin viata. Iosif nu va putea fi niciodata inlocuit! Acum, cand praful durerii s-a asternut greu in mine, acum imi este mai usor. Dorul revine deseori, dor dupa discutiile cu el, dupa blandetea si sfaturile lui, dupa linistea pe care o raspandea prin simpla prezenta. Revine si parerea de rau ca a lasat asa de putine in urma, el cel ce putea sa ne imbogateasca mai mult. Dar poate ca Stapanul a avut trebuinta de el in alta parte…

La final, in dimineata invierii ne vom reintalni. Nu numai cred asta ci o stiu cu siguranta! Ne vom imbratisa si vom povesti. Nu vom plange, pentru ca acolo nu este locul lacrimilor! Ci doar ne vom fi sfarsit amandoi pribegia si adevarata viata abia va avea sa inceapa!

Pana atunci, adio draga Iosif… dar ramai in mine!

Distribuie:

Un inger a plecat!

by 45 Comments

[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Cochetez de mult cu ideea de a scrie ceva pe blog si nu numai. Dar de fiecare data frica de scris m-a tinut departe. Mi-e frica de ceea ce pot sa spun, mi-e frica sa nu cumva, in epoca superficialitatilor de tot felul, sa fiu si eu unul…dar astazi m-am hotarat. Si bineinteles ca hotararea a primit sprijin, de undeva din exteriorul meu…

L-am cunoscut inca din primul an de facultate. Eram colegi dar eram asa de diferiti, sau cel putin asa credeam eu. Eu veneam dintr-un mediu crestin mai liber, el, de acolo, de unde se agata harta in cui dar de unde si copiii cresc cu Scriptura pe picioare. Eu eram obisnuit cu lauda si inchinarea, ochii inchisi si suflet adesea gol, cu salvarea aparentelor si asa mai departe. Eram mic si nestiutor. El.. hm, el avea in spate experienta intr-o biserica de peste 1000 de membri, traditii si foc, formare si deprinderi crestine. Am crezut ca nu ne potrivim si ca nu ne putem intelege… intr-un final a invins spiritul lui impaciuitor.

Statea singur, ca geniile de odinioara, intr-o casa langa teatru cu un tavan prea inaltat. Era urat la el, si trist si intuneric dar lui ii placea singuratatea. Il suspectez si acum ca in singuratatea aceea cobora intregul Cer sau “macar” Domnul lui. Am insistat de el sa se mute, sa nu mai stea intr-un asemenea loc dar ce stiam eu…

S-a mutat intr-un final. A venit intr-o joi seara sa imi spuna: “maine imi aduc bagajele la tine”. Nu am zis nimic, si le-a adus si a ramas cu mine cativa ani. A venit si cu el a adus maturitatea crestina, obisnuita de a te trezi cu Domnul, de a continua cu El, profunzimea Scripturilor… o si cate altele.

Am facut impreuna o facultate de teologie si am devenit prieteni buni. Incepusem sa il iubesc asa de tare! In toti acesti ani mi-a fost prieten, frate, familie, profesor, psiholog, pastor si …. si sunt atatea de spus despre tot ce a insemnat pentru mine dar lacrimile, multele lacrimi nu vor sa conteneasca…

Nu a vrut sa ramana doar la teologia subtire din tara. Voia mai mult si s-a dus in Graz sa studieze limbile clasice. Era un impatimit al limbii grecesti si evreiesti… ieri dimineata, cand inca era la lucru mi s-a spus ca i-a zambit soarele. Eu cred ca Dumnezeu l-a pus sa o faca. A fost orbit si nu a vazut culoarea rosie de la semaforul de trecere peste calea ferata… atat a fost si a plecat si m-a lasat sarac. Dumnezeu l-a vrut acolo. Nu il intreb de ce pentru ca este Suveran dar plang precum a plans Isus la mormantul lui Lazar sau David la moartea lui Ionatan. Si lacrimile imi sunt amare!!

Avea obiceiul sa se trezeasca in fiecare dimineata cu cantecul urmator:O noua zi

Nu stiu daca in dimineata aceea a ascultat acest cantec. Dar stiu ca Dumnezeu i-a facut o favoare si mai mare… l-a chemat acasa si pribegia lui s-a sfarsit. Nu vor mai urma zile noi pentru el iar cerul nostru va fi mohorat zilele astea. Durerea noastra striga dar se opreste de fiecare data in speranta ca El, Domnul Vietii, a infrant moartea si ca nici macar portile locuintei mortilor nu pot birui Biserica Lui. Si Iosif este parte din Biserica Lui! Traim cu speranta ca intr-o dimineata Luceafarul ne va zambi si noua, ca Soarele Neprihanirii se va intoarce si dupa noi!

Multumesc Iosif pentru ca mi-ai aratat ce inseamna sa umbli cu Dumnezeu, sa fii smerit si sa pretuiesti Scriptura. Iti multumesc pentru nenumaratele ore petrecute alaturi de mine, pentru cuvintele frumoase si sprijinul de netagaduit. Iti raman dator cu atat de multe si am asa de multe de la tine incat cuvintele imi sunt prea sarace! Si viata nu mai e la fel fara tine si…

Am scris repede incercand o evadare din realitate. Am scris reamintindu-mi de el, iubitul meu prieten si fiecare cuvant a fost dureros si insotit de lacrimi. Puteam scrie mult dar doare prea tare iar cuvintele nu pot depasi anumite bariere… ramane durerea, una adanca, ramane locul gol si tristetea!

Bun ramas, drag prieten!

Distribuie: