Când m-am aşezat în faţa unui monitor cu gândul de-mi aşterne gândurile pe paginile blogului, m-am temut de fiecare dată ca nu cumva să scriu sub imperiul impresiei de moment. Am crezut multă vreme că astfel de impresie trebuie decantată, trebuie lăsat praful momentului să se aştearnă pentru ca ce m-a marcat să se arate în lumina adevărată, neîntinat de impresii trecătoare. M-am temut apoi de puterea cuvintelor necernute şi prin sita celor care te citesc. Nimeni nu ar trebui să işi permită, fie şi numai prin câteva cuvinte aruncate de la departare, să dărâme unii din micuţii pentru care muri Cristos.
Astăzi însă, aleg să scriu chiar dacă o fac în umbra impresiilor recente. Aleg să scriu chiar dacă nu am avut timp suficient pentru a cerne cuvintele. Şi scrisul mi-l apropii ca pe un medicament. Scriu pentru că mă simt singur şi nu este durere mai mare pentru un om decât să rămână singur cu certitudinile dărâmate.
Am crezut pentru multa vreme că Biserica este a Domnului ei şi nu a pământului ce i-a cerut prea de multe ori chirie. Am crezut că Biserica priveşte dincolo de timp, dincolo de sfera imediatului, la cununia cu Mirele-i iubit. Aşa am crezut! Şi am mai crezut că ea trebuie să fie lumină în noaptea vremurilor şi că îşi îndeplineşte mandatul acesta prin însăşi existenţa ei. Spune nu activismului dar este activa, crede în har dar îşi suflecă mânicile, se roagă pentru vindecare în timp ce bandajează rănile şi mângâie sufletele. Mi-e însă din ce în ce mai greu să cred că am crezut bine!
Am participat de atâtea ori la întâlniri ale Bisericii, unde era chemat numele Domnului dar sărutată mâna politicianului încât am trecut de la surpindere la dezgust şi dezgustul mă părăsi în final lăsând loc cumplitului relativism. Dar dacă eu nu am dreptate şi Biserica trebuie să poarte coloratura partidului la putere? Dar dacă mandatul ei de Biserică se realizează prin harul Domnului şi banii statului? Dar dacă este o dovadă de eleganţă şi bună creştere să îi primim de policienii noştri şi să îi salutam cu reverenţa ce niciodată nu ne-a însoţit când ne-am salutat fraţii? Dar dacă este un gest de înaltă spiritualitate şi înţelegere a condiţiei umane atunci când ne este gura plină de binecuvântări pentru oameni cu reputaţia păstrată în dosare la DNA şi mâinile reţinute în a binecuvânta fraţii întru credinţă (ei poate au păcate ascunse, poate au risipit harul şi de aceea nu ne întindem mâinile cu grabă)? Dar dacă tot ce am crezut eu despre Mireasa lui Cristos a fost greşit, ea între timp fiind….
Ştiu, subiectul acesta al politicii în biserică şi al implicării Bisericii în viaţa cetăţii este atât de discutat şi de controversat iar argumente se pot găsi şi de o parte şi de alta (până la urmă aici am ajuns şi eu, în marea tulburată a relativismului în care fiecare este purtat de valul argumentelor sale).
Şi cu cu toate acestea, de ce mă simt, în sânul bisericii ca pe holurile unei case….?… sau poate Cristos şi-a răpit deja Biserica şi noi facem ce vrem cu ce avem!
Popularity: unranked
mai mult
“ În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura bisericii Sf. Mina din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate: 1. am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada. 2. am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou. [...]
mai mult
De saptamani bune ma tot gandesc la necesitatea de a sublinia, o data si inca o data, in bisericile noastre puterea devastatoare a pacatului. Gandurile acestea sunt ca o povara pe care o car cu mine oriunde m-as duce: la lucru sau acasa, in masina sau in vizita. M-am hotarat sa imi vars povara in [...]
mai mult
“Știu acum că singurul lucru pe care i-L pot oferi lui Dumnezeu sunt eu însumi, o ființă în sine întâmpinată cu bucurie și îngăduință; copilul din mine, însă, a vrut întotdeauna să se dovedească îndeajuns de bun. Mi se pare îngrozitor de dificil să accept că Dumnezeu m-a chemat să îi slujesc fiind pe deplin conștient [...]
mai mult
Se implinesc trei ani de cand un inger a plecat. Cuvintele sunt de prisos… Articol scris de Lavinia Preda In fiecare dimineata primim un nou dar, plin de culoare, miscare, armonie, caldura. O noua sansa de a vedea soarele si de a lasa lumina sa isi spuna mesajul. De a simti caldura si de a [...]
mai mult
(26 martie, seara Luca 3) Glasul! Atât! Glasul era tot ce avea! Glasul care trebuia să strige, să se înalțe, să se facă auzit. Restul, toate celelalte, nu erau decât simboluri ale lucrurilor bune ce tocmai stăteau să vină, sunet de trămbiță pentru Unsul care se arăta la orizont. Din clipa în care și-a părăsit [...]
mai mult
În câte feluri am putea măsura înfrângerile? Pentru unii este suficient să primească o privire mai aspră sau un cuvânt ieșit printre dinți, pentru alții e suficient ca o ușă să se închidă cu zgomot înaintea lor și gata, înfrângerea și-a făcut cartier general la ei acasă. Înfrângerile sunt prietene bune cu momentele, vin și [...]
mai mult
Nu putuse dormi toată noaptea. De fapt de nopţi bune somnul, şi aşa sporadic doar îmbătrânise deja, îi fusese deranjat de ziua ce prinse a se anunţa la orizont. În jur zgomotul de arme, discuţiile atent şoptite şi planurile din căuşul mâinii prinseră a-l obosi şi mai tare. Da, o dată, de mult, fiecare zgomot de armă îl făcea să tresalte, fiecare discuţie trebuia să se sfârşească la el, fiecare plan primea încunvinţarea lui.
- S-au adunat mulţi, copile? se îndreptă el spre oşteanul din gardă, cu privirea măsurând valea Sihem. “Foarte mulţi, şi încă vin” fu răspunsul respectuos al soldatului.
mai mult
În urmă cu multă vreme (încă eram în vechea locuinţă), am pornit o nouă serie de postări pe blog sub numele “Apel la istorie – parte din moştenire“. Scriam atunci: Înţeleg şi accept adevărul trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem [...]
mai mult
(25 martie, seara Luca 2:25-52) “La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă [...]



